Îmi pare rău, Moșule...

    De-a lungul timpului am auzit că toți îți afirmă, sau îți neagă existența. Eu știu că vreau să cred în ceva, în perioada asta, și am ales să cred în tine. 

   Ideea cum că ai oferi cadouri tuturor copiilor din lume într-o singură noapte mă inspiră. Aș vrea să am bunătatea ta... 

   Dar îmi pare rău să îți spun că, din punctul meu de vedere, ești cea mai singură persoană pe care o cunosc. Îți ascunzi tristețea sub acea barbă kilometrică, și cicatricile sub acel costum roșu. Ești popular, toată lumea te știe și te apreciază dar, realmente, nu ești dorit decât o singură seară pe an. Iar în celelalte seri te îneci în tristețe, solitudine și depresie. Barba ta e albă, dar nu de la bătrânețe, ci de la miile de lacrimi vărsate de-a lungul anului. Plângi pentru că lumea are așteptări de la tine, copiii au așteptări de la tine, iar tu te simți mai gol decât un brad în luna iunie. 

   Acum a trecut Crăciunul, iar numele tău nu se mai citește pe buzele nimănui, iar tu o să te închizi în casa ta friguroasă așteptând ca lumea să te dorească din nou... anul viitor. 

   Da, Moș Crăciun, am aflat că tu ești trist... deoarece, în fiecare an, în seara de 24 decembrie, nu-ți dorești nimic altceva decât, ca pe unul din cadourile pe care le ai în sac, să fie scris și numele tău. 

Cine sunt eu?

    Cred că... sunt acea persoană ce glumește în prostie, ce-și flutură zâmbetul cu mândrie în cele mai neașteptate momente, dar își varsă umoarea asupra tuturor celor apropiați exact atunci când nu trebuie. 

    Sunt fata pe care o vezi dar nu o observi, pe care o atingi dar nu o simți, pe care o auzi dar nu o asculți, iar dacă o asculți... nu o înțelegi. Sunt fata pe care o compătimești, dar nu o poți ajuta; fata care spune că nu are nevoie de salvare, dar țipă după ajutor în fiecare seară când se pierde în întunericul camerei. Sunt fata pe care o vezi zâmbind la un fulg ce-i umezește palma, care se oprește pe stradă în luna decembrie la fiecare instalație de la orice fereastră, și se bucură pentru familiile pe care le luminează. 

    Sunt fata care merge pe drumuri necunoscute ore în șir, singură, doar pentru a găsi stări și sentimente pe care nici nu știe dacă le-a avut vreodată, sau dacă le-a avut și le-a pierdut...  

    Sunt acea fata pe care tu o consideri slabă, influențabilă, pierdută, ștearsă... Dar nu mă  judeca... Întărește-mă! Ajută-mă să-mi găsesc drumul! Dă-mi culoare... Oferă-mi, măcar anul ăsta, Crăciunul fericit pe care l-am pierdut demult... 

Încerc... dar mi-e teamă că nu va fi de ajuns.

   Încerc să liniştesc valurile din marea gândurilor mele, să potolesc vântul ce-mi scoate din rădăcini bătrânul pom al speranţei... Încerc să-mi încurajez sufletul cu vorbe pasagere, şi să-i promit nemurire într-o lume muritoare.
   Încerc să-mi croiesc drumuri cu ajutorul cuvintelor, dar uit că limita mea este punctul. Şi încerc să caut sens în simple sunete, dar asurzesc când liniştea ţipă violent dezordonându-mi ideile.
  Încerc să găsesc cârpa potrivită pentru a șterge regretele ce-mi murdăresc podeaua conștiinței, dar fiecare efort se transformă într-un praf ce-mi acoperă tot mai mult dorința de a reîncerca.
  Şi, totuşi... încerc să nu mă gândesc că va veni ziua în care va trebui să renunț la a mai încerca, şi va trebui să fac totul posibil.

Totul e trecător...

    De câte ori ţi-ai propus, ca a doua zi, să te trezeşti din pat un om schimbat?! Să te îndrepţi spre oglindă cu zâmbetul pe buze ştiind că atunci când îţi vei îndrepta privirea înainte, vei vedea altceva, ceva bun... mai bun!? Te-ai spălat pe faţă, cum faci în fiecare zi, dar de data asta simţind că dai jos vechiul tău chip, vechiul TU... Te-ai îmbrăcat cu cele mai bune haine sau, poate, cele mai noi... Ţi-ai şters papucii de praf şi ai ieşit pe uşă încrezător şi sigur pe tine, de parcă starea ta nu ar putea nici cel mai scump detergent să o şteargă... Ai făcut primul pas în stradă, ai inspectat puţin teritoriul bine cunoscut şi ai pornit la drum... Ai salutat persoane care nici nu le cunoşteai, ai zâmbit oamenilor trişti şi posomorâţi ce nu au învăţat, ca tine, să lase trecutul în urmă şi să lupte pentru prezent; nu-i învinuieşti, ştii sentimentul de deces interior şi ştii că procesul de vindecare este unul lung... Si ai cântat când toţi în jurul tău tăceau, şi ai remarcat albastrul cerului când toţi din jurul tău priveau negrul pământului.

    Dar când oglinda s-a prăfuit, hainele noi s-au învechit, iar pantofii s-au rupt, când zâmbetul a început să-ţi dispară, glasul a început să ţi se stingă, iar norii negri au acoperit frumuseţea cerului... în acel moment îţi dai seama că ai ajuns mai rău ca la început...

Lucrurile bune... sunt în așteptare!

  Cineva, neimportant pentru mine, deoarece numele reprezintă până şi în prezent un mister, iar în caz contrar îl reţineam, spunea: “Lucrurile bune, vin în cantităţi mici!”

Eu spun ca lucrurile bune nu vin în cantităţi! Doar vin. Sau în caz contrar, nu vin. Nu, nu va încreţiţi fruntea! Ridurile sunt coşmarul femeilor şi stresul bărbaţilor ce împărtăşesc sentimente cu o astfel de femeie.

Primim şi obţinem în funcţie de cât şi ce meritam. Din această cauză ni se întâmplă atât de multe lucruri rele. Fiindcă sufletul nostru e plin de zăcăşeala, maliţie şi păcat. Primim ceea ce meritam. Şi potrivit impotenţei noastre în faţă ispitelor şi neajunsurilor ce ne copleşesc zi de zi, doar supărare şi nenorocire merităm.

  Vorbesc la plural, într-adevăr, şi poate greşesc. Am cunoscut şi oameni buni de-a lungul vieţii, oameni care vedeau numai nobleţea şi puritatea din sufletul oricui. La urma urmei, cred că ăsta este secretul. Iar dacă eu l-am aflat, nu era prea bine ascuns. Totul depinde în special de noi, de ochii prin care privim şi de dorinţa de a vedea exact ce ne aşteptam să vedem. Eu mă aştept să văd dezamăgire şi tristeţe în oricine, aşa că, ochii mei sunt incapabili să cuprindă altceva. Ce vezi în jurul tău depinde de propria-ţi persoană. Ce vezi în oglindă depinde de propria-ţi persoană. Ce vezi în propria-ţi persoană depinde de ochii cu care priveşti...

Prizonier în propriul corp

    Acel moment când simţi un gol în stomac, un vid ce te consumă. Te simţi ca într-o încăpere sigilată, cu ziduri impenetrabile si impermeabile. Şi ştii că fiecare inspiraţie în plus reprezintă una în minus. Eşti conştient de faptul că, la un moment dat, vei rămâne fără oxigen. Știi că acel moment va veni şi numeri minutele, secundele, îţi raţionalizezi respirația parcă, şi aştepţi... aştepţi să te stingi ca o fărâmă de cărbune în stare de incandescenţă. Te rogi pentru o clipă de viaţă sau, poate, îţi doreşti încă zece persoane în jurul tău să-ţi respire oxigenul ca să mori mai repede.

    Oribilitatea vieţii constă tocmai, în neputinţa noastra în faţa morţii şi, totodată, în imprevizibilitatea ei.

    Ce faci când, rugând pentru un strop de viaţă, pereţii se strâng în jurul tău, asfixiindu-te între greutatea lor?! Ce faci când lacrimile ţi se transformă în gheaţă şi te doare faţa? Ce faci când ţipetele şi plânsetele îşi pierd sunetul? Ce faci când nu mai poţi face nimic decât să stai, lipsit de orice putere, şi să speri la un sfârşit mai puţin dureros? Dar, spune, ce faci atunci când îţi dai seama că zidurile sunt reprezentate de limitele tale, iar singurul loc în care te asfixiezi este propriul tău corp? Cum poţi fugi din trupul tău? Nu poţi! Pentru că, în fond, mereu vom rămâne simpli încarceraţi ai minţii noastre.

    Mintea mea este bolnavă, de aceea eu mă simt ca un pacient, în haine albe, cu ochii adânci şi vineţi, cu buzele uscate şi crăpate, cu pleoapele grele şi înţepenite... Un pacient trist, pierdut într-un spital gol... atât de gol încât pe suprafaţa netedă şi plină de igrasie a pereţilor răsună ecoul bătăilor inimii mele. Încă bate... se zbate! La urma urmei, şi ea este o prizonieră la fel ca şi mine, iar vieţile noastre sunt legate. O compătimesc... pentru toată perioada în care a încercat să mă ţină în viaţa, bătând fără încetare, neştiind că, de fapt, eu eram moartă de mult.

Schimbări

   Mereu am urât schimbările... şi, oarecum, am urât şi existenţa posibilităţii de opta pentru ce îţi dictează raţiunea sau, poate, lipsa ei. Alegerile mereu reprezintă un pas important în viaţa mea, în viaţa oricui. Am ales, încă de la început, un drum în viaţă... un drum la magazin, la şcoală, la muncă, iar acel drum îl urmez cu statornicie. De ce să mă avânt în necunoscutul unei alte căi?! De ce să urc un deal când pot să-l ocolesc?! În fond, destinaţia este aceeaşi. De ce să îmi contemplu chipul în geamul reflectorizant de la chioşcul din colţ, când figura-mi emoistă arată la fel de cadaverică şi în termopanul magazinului de vis-a-vis?! În esenţă, e acelaşi lucru. De ce să mă împiedic de altă piatră când, celei în care mă poticnesc în fiecare zi, îi cunosc deja etimologia şi toate scobiturile vizibile şi nevizibile?! Într-un final, tot o piatră este. Sau... nu?Adevărul e că... nu e acelaşi lucru. Până şi cele mai asemănătoare lucruri se vor diferenţia. Mie îmi este teamă de tainele necunoscutului, de acele poteci inexplorate, de... NOU. 

   În consecinţă, am să ocolesc dealul la nesfârşit, am să-mi glorific expresia mediocră în termopanul precizat şi am să mă împiedic de piatră imperfectă cu structură cristalină în fiecare zi, pentru că urăsc schimbările, sau, poate, doar nu îmi sunt comode. Nu îmi poate reproşa nimeni această lipsă de pofta pentru înlocuire, schimbare, pentru că, cu siguranţă, majoritatea dintre voi simt şi gândesc la fel.

Aşteptări-Dezamăgiri

     Sunt una dintre acele persoane ce crede că un cuvânt potrivit îţi poate schimba perspectiva, că o melodie tristă te poate pălmui până lacrimile îţi curg şiroaie, că o privire blândă îţi poate înfrumuseţa ziua, şi că o mână întinsă în direcţia potrivită îţi poate salva viaţa... 

   De câţiva ani privesc cum cei ce ar avea cuvintele potrivite, mă tratează cu o tăcere absolută, cum melodiile triste mă fac să plâng şi fără pălmuiala metaforică de rigoare, cum îmi sunt aruncate priviri evazive sau încruntate ce doar îmi accentuează ziua proastă, cum, aflată la pământ, aştept să-mi fie întinsă o mână, dar, în schimb, îmi este întors spatele...