Prietenia...

Ce sentiment profund...
Poate prea profund pentru a fi înţeles de majoritatea oamenilor.
Ce e o prietenie? Cum e să ai un prieten? În ce constă o relaţie de prietenie? Toţi au răspunsuri, toţi au păreri, toţi au o idee ... însă nimeni n-are dreptate.
Ce ştiu eu despre o prietenie? Nimic. Ce pot spune eu despre o prietenie? Multe.
Lipsa ei m-a împins în a-mi creea o imagine atât de complexă şi perfecţionată încât uneori am impresia că sunt în aşteptarea imposibilului. Dar dacă ar fi aşa cum mă aştept eu, ar merita căutarea.
Nu-mi pot imagina ceva mai frumos decât o adevărată prietenie. Să te regăseşti în toate acţiunile cuiva, să fii pus mai presus de propria persoană, să ştie că nimeni nu e perfect deci greşelile sunt fireşti; o persoană ce râde cu tine în momentele vesele şi îţi simte durerea când norocul nu îţi surâde. O persoană ce te face să te simţi dorit şi împlinit...
Cred că importanţa prieteniei este subapreciata. Semnificaţia ei este cu mult mai presus decât cea dată de majoritatea.
Dar eu nu pot schimba părerea nimănui, cum nimeni nu mi-o va schimba mie.
Şi îmi voi petrece, chiar şi toată viaţa, în căutarea acelei persoane ce îmi va arăta cum arată o prietenie.

Vinovatul suprem

Se spune că totalitatea acţiunilor pe care le săvârşim sunt coordonate de creier. Asta ar însemna că tot creierul m-a îndrumat să constat acest lucru.
Deci nu avem dreptul, prin aprobarea acelei afirmaţii, să ne învinuim pentru absolut nimic. Suntem neputinciosi în fata deciziilor luate de el, în consecinţă, în faţa tuturor acţiunilor noastre.
Vrei un vinovat? L-am găsit!
Astfel conştiinţa noastră va fi curată pentru totdeauna.

Viaţa...

Ne naştem, suferim, murim.
Cursul vieţii e atât de tragic. O fiinţă depune eforturi atât de îngrozitoare, simte o durere incomparabilă  doar pentru a da viaţa cuiva.
Suntem creati prin prisma suferinţei, ne formăm şi ne maturizăm  în urma decepţiilor şi dezamăgirilor, iar când trebuie să părăsim această lume, o facem în dureri. Şi totuşi noi o numim viaţă. Un cuvânt ce ar trebui să aibă o semnificaţie complet diferită.
Deci îmi permit să dau definiţii cu totul şi cu totul diferite faţă de cele cunoscute; Viaţa - o perioadă finită, plină de eşecuri , neplăceri şi suferinţe infinite.
Dar dacă tot la conceperea fiecărui individ, o femeie a depus eforturi remarcabile, atunci măcar datorită acestui motiv se merită să trăim ceea ce ne este oferit. Probabil "viaţa" este singurul lucru ce îl primim gratis încă de la începutul existenţei noastre şi până la sfârşitul ei. Iar apoi ... fiecare clipă caracterizată de fericire o plătim prin suferinţă, fiecare speranţă nevinovată dispare în abisul eşecului, fiecare zâmbet sfârşeşte condamnat la nefericire eternă...
Dar totuşi trăim...

Singurătatea...

  Când spun "singurătate" majoritatea oamenilor se gândesc la acea stare atribuită persoanelor ce n-au pe nimeni în jur şi sunt renegaţi de societate. NU! Să fii singur nu înseamnă neapărat să fii înlăturat de toţi sau să n-ai familie la o vârstă înaintată său fel şi fel de alte concepţii prosteşti ale unor oameni necunoscători de cauză ; să fii singur înseamnă să te urăşti atât de mult încât înlături pe toţi din preajma ta doar ca să nu-i condamni şi pe ei la nefericirea ta, de aici mergând pe termenul de iubire...Un om singur iubeşte, dar nu se lasa iubit. .De ce? Pentru că e atât de insuportabil de nenorocit, întrucât orice figură l-ar plictisi, şi ar inlatura-o prin fel şi fel de scuze, numite de mine, penibile.

  Oamenii singuri au un univers prea bine delimitat ca să poată fi înţeles de majoritatea mediocrilor din jur. Însă deşi această formă de singurătate se caracterizează prin îndepărtarea persoanelor din jur, totuşi, la un moment dat, simt o anumită nevoie de atenţie, o nevoie de a şti că altcineva nu are nevoie de ei, ci doar doreşte să ştie ce mai fac, cum o duc, ce simt. . .Puţini îşi simt satisfăcută această nevoie.

  Această formă de singurătate, mă caracterizează!!

Şi treptat, mă distruge. . .

>>>Ce-i tristeţea?

  Adevărat, nu mulţi îşi pun această întrebare deoarece, cu siguranţă, toţi am simţit-o la un momentat dat. Nu poţi compara tristeţea unei persoane care identifică cea mai mare durere în pierderea la loto, cu adevărata tristeţe.

  Durerea e răspunsul tuturor pentru supărare, însă nu e aşa, nu durerea ne transforma în persoane lipsite de viaţă, unde singură acţiune realizată e deschiderea ochilor în speranţa că va ieşi o lacrimă aceasta fiind modalitatea prin care ne împăcăm cu gândul că încă mai avem emoţii. Obiectivul durerii e acela de a ne face să ne trezim la realitate, de a simţi că încă trăim şi ar trebui să facem ceva .În schimb, tristeţea întruchipează o altfel de durere, o durere pe care nu o simţim dar, pe zi ce trece, ne distruge tot mai mult încât ajungem nici să nu mai realizăm că suntem trişti, pierdem contactul cu lumea, iar singură replică rostită ca un răspuns la întrebările ce înfăţişează grija celor din jur, este "N-am nimic!" ; fiindcă adevărul e, că ei asta cred, şi nu pentru că sunt incapabili de a observa ci pentru că au uitat cum e să-ţi fie într-adevăr bine. 

  Toţi putem fi trişti, posomorâţi şi plictisiţi, dar nu toţi suntem apţi de a simţi adevărata   tristeţe, acea stare nefastă care ne îmbolnăveşte şi care ne doboară lent până ajungem nimic.  Zâmbetul e cea mai accesibilă modalitate de a camufla tristeţea, oamenii nefericiţi zâmbesc dar nu ştiu ce-i ăla, de asta o şi fac cu atâta uşurinţă.

  Să fii un trist fericit şi iubitor, înseamnă să zâmbeşti pentru ceilalţi indiferent de circumstanţe, prin asta, totodată, distrugându-te şi mai mult căci nu eşti capabil de a te regăsi chiar tu, în acel zâmbet.