....

Simt că-mi explodează capul, că picioarele îmi cedează, că ochii mi se închid, iar mâinile... mâinile doar insistă să scriu, să nu las nimic să-mi scape, să mă "destăinui". Şi cui? Unui calculator pe un blog. Fiindcă oamenii mă depăşesc total...
Mereu am încercat să evit orice relaţie/legătură cu oricine; doar ca să nu sufere în caz de eu păţesc ceva. De fapt, de ce mă amăgesc?! Nu vroiam pe nimeni în preajma mea ca să nu sufăr eu dacă ei păţesc ceva. Sunt egoistă oare? Sunt egoistă dacă m-am săturat ca tot pe ce pun mâna să dispară? Să piară? Sunt egoistă dacă accept singurătatea pe viaţă în schimbul riscului de a pierde pe cineva drag?
Atunci, admit, sunt egoista supremă. Sunt fata din umbră, fata ce ocoleşte pe toată lumea, fata ce nu se face observată, văzută, fata ce dacă ar dispărea... nimeni n-ar observa.

Gânduri pe foaie...

Ţin pixul în mână. Îl mişc pe foaie involuntar; mă obosesc mişcările pe care sunt nevoită să le săvârşesc pentru a scrie.
Cobor ochii în jos, sunt obosiţi ... vor să se închidă însă creierul îmi ordonă să termin de scris întâi.
Ca un fel de protest, vederea mi se înceţoşează de lacrimi. Nu le las să cadă; în câteva secunde ar pieri în atmosferă, şi m-am săturat ca tot ce ţine de emoţiile mele să dispară. Dar deja nu mai am forţa necesară să fac asta, aşa că în secunda următoare foaia îmi este pătată de o lacrimă, urmată de alta, şi apoi alta...
Acum vederea îmi este clară şi curată la fel ca şi foaia pe care abia am început să o mânjesc cu pastă, într-un mod tupeist, fără vreun anunţ prealabil, ca noroiul împrăştiat de maşini pe pantaloni într-o zi ploioasă.
Totul e atât de plictisitor încât închid ochii şi îmi creez un alt cadru, alt loc în care să pretind că mă aflu; o cameră, patru pereţi, un pat: locul cel mai bun pe care am putut să-l găsesc în străfundul minţii mele. O minte bolnavă incapabilă de a-şi imagina ceva mai complex, mai diferit. Aşa că, deschid ochii, dezinteresată complet de ceea ce revăd printre firele subţiri de lacrimi în devenire.
Şi strâng din dinţi puţin, în timp ce obrajii îmi sunt spălaţi de resturi de iluzii şi visuri demult destrămate, în viziunea altora: lacrimi.
Mă ridic în picioare, îmi scutur ochii împrăştiind într-o parte şi alta a camerei picuri de suferinţă. Mă asigur să nu fi rămas vreo unul în viaţă, fac un pas şi îmi spun: "E de ajuns pentru astăzi!"
Mă aşez jos, iau pixul din nou în mână şi ... scriu.

Şi strâng din dinţi...

Atât de multe voci... atât de multe încât parcă se avânta din tiparele imaginaţiei, în realitate. Am control asupra mea! Sau poate... nu.
Vreau să plâng atât de tare, ca să audă toată lumea că sufăr, că nu mi-e bine. Dar nu mai pot da înapoi acum, trebuie să continui drumul de una singură pe această potecă a tristeţii. Iar de fiecare dată când mă izbesc de un zid, construit meticulos în calea mea, vreau să-l dau jos fie de va trebui să-l lovesc cu mâinile şi picioarele goale până acestea, însângerate, vor ceda; până EU voi ceda. Vreau să ştiu că am încercat, iar urmele de sânge ce vor rămâne pe acel zid vreau să fie un imbold pentru viitorii călători ce se vor izbi si ei de el.
"Totul va fi bine!" îmi spun ei. Ştiu că va fi bine; va fi bine atunci când inima îmi va ceda, când nici măcar ecoul bătăilor ei nu se va mai auzi.
Va fi bine zic şi eu, acolo, între patru scânduri.

Simt!

Simt ...

... că din minut în minut voi cădea. Şi sper, în cele mai adânci colţuri ale minţii mele, că nu voi mai putea să mă ridic, dimpotrivă, doresc să mă sparg în mii şi mii de bucăţi. Atât de multe încât niciun maestru nu m-ar putea asambla înapoi.

Îmi doresc să dispar, să mă evapor, să pier, să mă dizolv, să nu mai exist pur şi simplu.

Dar NU!

Sunt nevoită, sau poate vreau, să continui.

Unii spun că îşi fac rău doar pentru a simţi durerea, astfel conştientizează că sunt în viaţă. Din păcate, eu mă simt prea în viaţă, atât de vie încât durerea aceasta din suflet mă seacă de acea viaţă.

Nu prin durere te simţi viu. Suferinţa e un lung culoar spre piere, moarte, iar eu cred că văd luminiţa de la capătul lui.

Nu, nu lumina aceea ce reprezintă speranţă, dimpotrivă, luminiţa ce anunţă sfârşitul călătoriei mele prin "viaţă". Şi aş vrea să-mi grăbesc pasul pentru a ajunge la ea odată să închei totul, însă parcă odată cu mine se mişcă şi ea; iar când obosesc să mai alerg şi doresc să mă dau bătută se apropie de mine, dar luminozitatea-i dispare devenind din ce în ce mai întunecoasă. Nu, nu mai e o lumină, e doar întuneric; întuneric în care înaintez în fiecare zi, întuneric în care îmi odihnesc sufletul şi trupul acum, iar treptat... pentru totdeauna.