Gânduri pe foaie...

Ţin pixul în mână. Îl mişc pe foaie involuntar; mă obosesc mişcările pe care sunt nevoită să le săvârşesc pentru a scrie.
Cobor ochii în jos, sunt obosiţi ... vor să se închidă însă creierul îmi ordonă să termin de scris întâi.
Ca un fel de protest, vederea mi se înceţoşează de lacrimi. Nu le las să cadă; în câteva secunde ar pieri în atmosferă, şi m-am săturat ca tot ce ţine de emoţiile mele să dispară. Dar deja nu mai am forţa necesară să fac asta, aşa că în secunda următoare foaia îmi este pătată de o lacrimă, urmată de alta, şi apoi alta...
Acum vederea îmi este clară şi curată la fel ca şi foaia pe care abia am început să o mânjesc cu pastă, într-un mod tupeist, fără vreun anunţ prealabil, ca noroiul împrăştiat de maşini pe pantaloni într-o zi ploioasă.
Totul e atât de plictisitor încât închid ochii şi îmi creez un alt cadru, alt loc în care să pretind că mă aflu; o cameră, patru pereţi, un pat: locul cel mai bun pe care am putut să-l găsesc în străfundul minţii mele. O minte bolnavă incapabilă de a-şi imagina ceva mai complex, mai diferit. Aşa că, deschid ochii, dezinteresată complet de ceea ce revăd printre firele subţiri de lacrimi în devenire.
Şi strâng din dinţi puţin, în timp ce obrajii îmi sunt spălaţi de resturi de iluzii şi visuri demult destrămate, în viziunea altora: lacrimi.
Mă ridic în picioare, îmi scutur ochii împrăştiind într-o parte şi alta a camerei picuri de suferinţă. Mă asigur să nu fi rămas vreo unul în viaţă, fac un pas şi îmi spun: "E de ajuns pentru astăzi!"
Mă aşez jos, iau pixul din nou în mână şi ... scriu.