Şi strâng din dinţi...

Atât de multe voci... atât de multe încât parcă se avânta din tiparele imaginaţiei, în realitate. Am control asupra mea! Sau poate... nu.
Vreau să plâng atât de tare, ca să audă toată lumea că sufăr, că nu mi-e bine. Dar nu mai pot da înapoi acum, trebuie să continui drumul de una singură pe această potecă a tristeţii. Iar de fiecare dată când mă izbesc de un zid, construit meticulos în calea mea, vreau să-l dau jos fie de va trebui să-l lovesc cu mâinile şi picioarele goale până acestea, însângerate, vor ceda; până EU voi ceda. Vreau să ştiu că am încercat, iar urmele de sânge ce vor rămâne pe acel zid vreau să fie un imbold pentru viitorii călători ce se vor izbi si ei de el.
"Totul va fi bine!" îmi spun ei. Ştiu că va fi bine; va fi bine atunci când inima îmi va ceda, când nici măcar ecoul bătăilor ei nu se va mai auzi.
Va fi bine zic şi eu, acolo, între patru scânduri.