Acel moment când simţi un gol în stomac, un vid ce te consumă. Te simţi ca într-o încăpere sigilată, cu ziduri impenetrabile si impermeabile. Şi ştii că fiecare inspiraţie în plus reprezintă una în minus. Eşti conştient de faptul că, la un moment dat, vei rămâne fără oxigen. Știi că acel moment va veni şi numeri minutele, secundele, îţi raţionalizezi respirația parcă, şi aştepţi... aştepţi să te stingi ca o fărâmă de cărbune în stare de incandescenţă. Te rogi pentru o clipă de viaţă sau, poate, îţi doreşti încă zece persoane în jurul tău să-ţi respire oxigenul ca să mori mai repede.
Oribilitatea vieţii constă tocmai, în neputinţa noastra în faţa morţii şi, totodată, în imprevizibilitatea ei.
Ce faci când, rugând pentru un strop de viaţă, pereţii se strâng în jurul tău, asfixiindu-te între greutatea lor?! Ce faci când lacrimile ţi se transformă în gheaţă şi te doare faţa? Ce faci când ţipetele şi plânsetele îşi pierd sunetul? Ce faci când nu mai poţi face nimic decât să stai, lipsit de orice putere, şi să speri la un sfârşit mai puţin dureros? Dar, spune, ce faci atunci când îţi dai seama că zidurile sunt reprezentate de limitele tale, iar singurul loc în care te asfixiezi este propriul tău corp? Cum poţi fugi din trupul tău? Nu poţi! Pentru că, în fond, mereu vom rămâne simpli încarceraţi ai minţii noastre.
Mintea mea este bolnavă, de aceea eu mă simt ca un pacient, în haine albe, cu ochii adânci şi vineţi, cu buzele uscate şi crăpate, cu pleoapele grele şi înţepenite... Un pacient trist, pierdut într-un spital gol... atât de gol încât pe suprafaţa netedă şi plină de igrasie a pereţilor răsună ecoul bătăilor inimii mele. Încă bate... se zbate! La urma urmei, şi ea este o prizonieră la fel ca şi mine, iar vieţile noastre sunt legate. O compătimesc... pentru toată perioada în care a încercat să mă ţină în viaţa, bătând fără încetare, neştiind că, de fapt, eu eram moartă de mult.
