Incerc..

Încerc să uit. Încerc să uit că exist, că sunt condamnată să petrec o viaţă în acest trup, în această persoană slabă de fire, incapabilă de a trata problemele cu indiferenţă.
Şi în fiecare zi mă lupt, mă lupt cu mine şi cu gândurile mele. Simt ca al meu corp este închisoarea a numeroase persoane distincte. Încerc să ţin legat monstrul din mine, ce se zbate, ţipă şi îmi ordonă să-i acord libertatea de a mă poseda.
Nu pot să fac asta, umanitatea din mine ar fi distrusă. Aşa că încerc...
...încerc să nu-mi fac rău, să nu mă pedepsesc pentru toate greşelile pe care le-am săvârşit, cât şi pentru cele ce urmează să le comit.
Îmi ridic pleoapele cu greutate, vreau să văd ... să văd aceleaşi locuri în fiecare zi. Şi nu îmi doresc să se schimbe, doar îmi doresc să nu mai fie aşa.
Mă feresc de atingerea tututror, îmi provoacă răni ... îmi provoacă răni deoarece nu merit aprecierea nimănui. Sunt condamnată la singurătate şi nefericire şi nu îmi place, dar aşa vreau să trăiesc mereu.
Profunzimea nu-mi este înţeleasă, dimpotrivă, îmi este judecată. Am suflet, şi el ţipa ... însă până şi ecoul îi este acoperit de plânsetele malefice generate de lăcomia şi uraciunea din mine.
Aşa că tot ce-mi mai rămâne este să mă prefac ... să mă prefac că în mine e pace, nu război. Un război ce prin uraganul conştiinţei, mă seacă de fericirea captiva între gratiile sufletului.