N-am inspiraţie nici pentru titlu

    Au fost momente când simțeam că pășesc pe cioburi de sticlă, când priveam într-un punct fix atât de mult timp încât deformam totul în jurul meu, când îmi lăsam gândurile să colinde cele mai întunecate părți ale minții mele într-o fracțiune de secundă sau când mă apăsa greutatea regretelor mele atât de tare încât îmi simțeam sufletul impovărat, îndurerat și strivit.
    Iar în clipele astea, refugiul meu a fost întotdeauna scrisul. Am reușit să îmi îngrop sufletul în hârtie și, cu pixul, să fac să răsară cele mai frumoase și profunde idei. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că am simțit că am dat un scop tristeții. Am vrut să cred că din suferință și deznădejde, poate să răsară ceva plăcut.
    Dar m-am trezit în ultima perioadă incapabilă de a contura o idee, de a da o formă emoțiilor care mă scutură. Şi acela a fost cel mai trist moment din viața mea... pentru că am realizat că singurul lucru care mă făcea mai specială, s-a evaporat.

Stari

 Mă simt ca un obiect. O jucărie prea uzată să mai ofere vreo anumită satisfacție.

Mă simt ca un pom toamna, părăsit de tot ceea ce îl proteja și îi oferea companie.

Mă simt ca o gară părăsită, cu un tren fantomă și doar umbre ale pasagerilor. 

 Mă simt ca o gumă mestecată atât de mult timp, încât și-a pierdut aroma și acum își găsește locul pe talpa unui pieton. 

 Mă simt ca soarele care este dorit doar într-o anumită perioadă a anului.

  Mă simt ca o melodie ascultată iar și iar până rămâne uitată în playlist. 

 Mă simt ca un cer noaptea lipsit de stele, în liniștea vântului.  

Mă simt ca o mașină veche, uitată în întunericul garajului. 

 Mă simt ca un nor negru, urât de toată lumea și dorit doar în zilele secetoase. 

 Mă simt ca un tricou demodat, lăsat în fundul unui sertar învechit. 

 Mă simt ca un strop de apă căzut pe asfalt într-o zi caniculară. 

 Mă simt ca un rând pe foaie... capabil să transmită emoții, să influențeze idei, să schimbe vieți... dar în pericol de a fi șters cu doar o radieră.