Au fost momente când simțeam că pășesc pe cioburi de sticlă, când priveam într-un punct fix atât de mult timp încât deformam totul în jurul meu, când îmi lăsam gândurile să colinde cele mai întunecate părți ale minții mele într-o fracțiune de secundă sau când mă apăsa greutatea regretelor mele atât de tare încât îmi simțeam sufletul impovărat, îndurerat și strivit.
Iar în clipele astea, refugiul meu a fost întotdeauna scrisul. Am reușit să îmi îngrop sufletul în hârtie și, cu pixul, să fac să răsară cele mai frumoase și profunde idei. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că am simțit că am dat un scop tristeții. Am vrut să cred că din suferință și deznădejde, poate să răsară ceva plăcut.
Dar m-am trezit în ultima perioadă incapabilă de a contura o idee, de a da o formă emoțiilor care mă scutură. Şi acela a fost cel mai trist moment din viața mea... pentru că am realizat că singurul lucru care mă făcea mai specială, s-a evaporat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu