... că din minut în minut voi cădea. Şi sper, în cele mai adânci colţuri ale minţii mele, că nu voi mai putea să mă ridic, dimpotrivă, doresc să mă sparg în mii şi mii de bucăţi. Atât de multe încât niciun maestru nu m-ar putea asambla înapoi.
Îmi doresc să dispar, să mă evapor, să pier, să mă dizolv, să nu mai exist pur şi simplu.
Dar NU!
Sunt nevoită, sau poate vreau, să continui.
Unii spun că îşi fac rău doar pentru a simţi durerea, astfel conştientizează că sunt în viaţă. Din păcate, eu mă simt prea în viaţă, atât de vie încât durerea aceasta din suflet mă seacă de acea viaţă.
Nu prin durere te simţi viu. Suferinţa e un lung culoar spre piere, moarte, iar eu cred că văd luminiţa de la capătul lui.
Nu, nu lumina aceea ce reprezintă speranţă, dimpotrivă, luminiţa ce anunţă sfârşitul călătoriei mele prin "viaţă". Şi aş vrea să-mi grăbesc pasul pentru a ajunge la ea odată să închei totul, însă parcă odată cu mine se mişcă şi ea; iar când obosesc să mai alerg şi doresc să mă dau bătută se apropie de mine, dar luminozitatea-i dispare devenind din ce în ce mai întunecoasă. Nu, nu mai e o lumină, e doar întuneric; întuneric în care înaintez în fiecare zi, întuneric în care îmi odihnesc sufletul şi trupul acum, iar treptat... pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu