Singurătatea...

  Când spun "singurătate" majoritatea oamenilor se gândesc la acea stare atribuită persoanelor ce n-au pe nimeni în jur şi sunt renegaţi de societate. NU! Să fii singur nu înseamnă neapărat să fii înlăturat de toţi sau să n-ai familie la o vârstă înaintată său fel şi fel de alte concepţii prosteşti ale unor oameni necunoscători de cauză ; să fii singur înseamnă să te urăşti atât de mult încât înlături pe toţi din preajma ta doar ca să nu-i condamni şi pe ei la nefericirea ta, de aici mergând pe termenul de iubire...Un om singur iubeşte, dar nu se lasa iubit. .De ce? Pentru că e atât de insuportabil de nenorocit, întrucât orice figură l-ar plictisi, şi ar inlatura-o prin fel şi fel de scuze, numite de mine, penibile.

  Oamenii singuri au un univers prea bine delimitat ca să poată fi înţeles de majoritatea mediocrilor din jur. Însă deşi această formă de singurătate se caracterizează prin îndepărtarea persoanelor din jur, totuşi, la un moment dat, simt o anumită nevoie de atenţie, o nevoie de a şti că altcineva nu are nevoie de ei, ci doar doreşte să ştie ce mai fac, cum o duc, ce simt. . .Puţini îşi simt satisfăcută această nevoie.

  Această formă de singurătate, mă caracterizează!!

Şi treptat, mă distruge. . .